Sâmbătă s-a născut o echipă. De handbal. Ştiinţa Bacău.

Week-endul trecut eram la Bacău, cu treburi, şi, la invitaţia primarului Stavarache, am fost la meciul de handbal masculin dintre Ştiinţa Bacău şi UCM Reşiţa.
Unul dintre meciurile importante, dacă nu derby-ul campionatului.

Am rămas impresionat de câteva lucruri pe care nu le întâlneşti pe terenurile noastre de sport, în special pe cele de fotbal.
În primul rând, lipsa oricăror trivialităţi sau atitudini agresive la adresa adversarilor. Meciul s-a desfăşurat într-un fair-play desăvârşit. Atât publicul băcăuan, care a umplut ochi sala sporturilor, cât şi inimoasa galerie reşiţeană, s-au limitat la a-şi încuraja echipa favorită. Publicul băcăuan, cunoscător şi inteligent, intuind momentele dificile ale favoriţilor, s-a transformat spontan într-un catalizator al jocului.
Fair-play-ul spectatorilor a fost completat de fair-play-ul conducătorilor de club şi al jucătorilor. Conducătorii s-au întreţinut amical la pauză şi s-au felicitat la final. Învingătorii nu erau aroganţi şi învinşii nu erau ţâfnoşi. Pe teren, durităţile şi nervozitatea au fost absente. Jucătorii şi-au strâns mâinile şi la sfârşitul jocului.
M-a surprins şi diversitatea publicului. Profitând de politica inteligentă a primăriei, principalul susţinător al clubului, care a lăsat intrarea liberă, în tribune s-au regăsit toate generaţiile, de la bunici, la nepoţi preşcolari.
Am lăsat la urmă lucrul care mi-a plăcut cel mai mult. La Bacău se înfiripă o echipă frumoasă, care va face performanţă. Deşi fără experienţa şi gabaritul adversarilor lor de sâmbătă, Ştiinţa a reuşit să compenseze prin coeziunea unui grup tânăr, din care s-a născut o dominare cvasi-permanentă a jocului (băcăuanii au pierdut iniţiativa doar în debutul reprizei a doua) şi prin reuşite individuale în momentele cruciale ale meciului. Simplificând, am putea spune că balanţa unui meci echilibrat s-a înclinat în momentul paradei portarului Tamaş, înspre finalul jocului. Ar fi nedrept însă faţă de colegii lui, Marius Bondar, extrema dreaptă, Onyejekwe, extrema stângă, Rotaru, un conducător de joc extrem de tehnic, Ghiţă, un tânăr de mare viitor, care a reuşit o aruncare fantastică de la distanţă, Simic, omul bun la toate, suplinind lipsa de experienţă a colegilor săi. Execuţiile lor de excepţie au „tăiat" jocul oaspeţilor, împiedicând Reşiţa să preia conducerea sau să se distanţeze decisiv. De la oaspeţi mi-a plăcut sârbul Butuljia, cu o clasă peste colegii săi, cu o mare uşurinţă în a se desprinde şi a înscrie, parcă nu în formă fizică maximă, jenat de o accidentare.
Întrecerea a beneficiat de un arbitraj corect, echilibrat, atent la spiritul jocului (am aflat ulterior că arbitrii tocmai s-au întors de la Olimpiadă).
M-am surprins că devin mai întâi un spectator angajat , apoi un suporter al Ştiinţei. Nu numai aplaudând entuziast, dar şi sărind în sus de bucurie, într-un final palpitant (32-31 pentru Bacău). Starea de bună-dispoziţie, sentimentul unui spectacol reuşit a persistat toată ziua. Parcă văzusem o piesă bună de teatru. Nici chiar eşecul naţionalei de fotbal nu a reuşit să umbrească această stare...
Da, există viaţă după fotbal...Schimbarea e posibilă?