Cu doar două seri înaintea prezidenţialelor din Statele Unite, care urmau să-l aducă pe Obama la Casa Albă, Teatrul Bacovia din Bacău s-a metamorfozat în Blue Note, celebrul bar de jazz din Manhattan, iar băcăuanii prezenţi, într-un cosmopolit public new-yorkez. Transformarea a fost posibilă în urma invaziei Orchestrei Forţelor Armate Americane din Europa, dirijată de Jeffrey B. Warner. Aceasta a reuşit performanţa de a mitralia într-o oră şi jumătate un rezumat muzical al Americii, din care nu a lipsit nici Pantera Roz şi nici Războiul Stelelor.

După un început aproape clasic, în care s-au simţit vagi inflexiuni de country, interpreţii americani au trecut la teme optimiste de musical, pentru ca în final să vină spectacolul suflătorilor şi în special al saxofonului răguşit. Atacaţi în diverse registre, spectatorii au căzut la datorie, încercuiţi de un jazz de bună calitate. Cei doi solişti vocali - Amy Lukens şi Andre Rascoe - păreau aterizaţi direct de pe Broadway. Sala s-a ridicat de mai multe ori în picioare, dezarmată, iar profesioniştii armatei americane au provocat (doar) explozii de aplauze.

Mă întrebam, după concert, cum se vor fi simţit cei care, în comunism, mergeau, de voie sau de nevoie, la vreun concert al orchestrei Armatei Roşii. Muzica trebuia să fie o expresie a ideologiei; dirijorul, ca şi soliştii, aveau desigur dosar curat; biletele se dădeau cu pile, când oamenii nu erau aduşi la concert cu forţa; o notă falsă era un semn de disidenţă incipientă; în orice situaţie, ocuparea tuturor scaunelor era obligatorie. Nu e nici o mirare că aplauzele, acele binecunoscute aplauze din vârful degetelor, exprimau o bucurie siluită, o recunoştinţă falsă, nu faţă de orchestră, ci faţă de Partid. Dimpotrivă, în afară de interpretarea imnurilor naţionale, la început, şi a unui scurt discurs pacifist ţinut de dirijor, Orchestra Forţelor Armate Americane din Europa a făcut politica muzicii, promovând un concept generos: state of art.