La rubrica „Tudor" nu o găsiţi o înşiruire plicticoasă de date, evenimente, realizări, titluri şi funcţii (chiar dacă acestea nu sunt neimportante). În schimb, voi încerca să vă povestesc câte ceva despre mine. Va fi, în tot cazul, un work in progress. Nu mă grăbesc, orice povestitor serios ştie că există un anumit ritm al povestirii, care nu poate fi bruscat, şi care nu e bine să fie diluat. Aşa că deocamdată veţi găsi câteva amintiri despre anii copilăriei. Voi continua să scriu când voi simţi sau când cineva mă va provoca.

M-am născut la 13 iulie 1976 în municipiul Botoşani, într-o familie obişnuită, middle class, cum am spune astăzi. Mama, Carmen Silvia, era învăţătoare; tatăl, Alexandru, economist. Am un frate mai mare, Ovidiu, care după terminarea facultăţii a locuit la Bacău şi, mai nou, e rezident în Australia.

Mama mea provine dintr-o familie de români bucovineni, bunicul meu fiind director de şcoală românească, iar bunica învăţătoare, în Cernăuţi, după alipirea Bucovinei la Regat. Întreaga familie din partea mamei s-a refugiat în ţară după ocuparea teritoriilor româneşti de către trupele ruseşti, în august 1940, stabilindu-se în zona Rădăuţilor. De aceea am avut întotdeauna o înţelegere directă, specială, a modului cum gândesc şi cum simt românii rămaşi după cel de-al doilea război mondial în afara graniţelor. Asta m-a ajutat, când eram ministru al Justiţiei, să iau măsurile necesare pentru ca românii din afara graniţelor să-şi poată redobândi cetăţenia fără a fi umiliţi de legi proaste, proceduri greoaie şi funcţionari indolenţi.

Tata şi primul descălecat

La patru ani m-am mutat, împreună cu întreaga familie, la Suceava, ce avea să devină oraşul copilăriei mele. O copilărie fericită, umbrită însă de câteva evenimente tragice, care aveau să-mi influenţeze mult viaţa. Tatăl meu a murit când eu aveam şapte ani, iar bunicul meu dinspre mamă, o prezenţă bine conturată în universul copilăriei mele, şase ani mai târziu.

Tatăl meu provine dintr-o veche familie de răzeşi bucovineni. S-a născut în comuna Grămeşti, zona Rădăuţi-Siret, într-un sat în care aproape toţi locuitorii poartă acelaşi nume cu mine, Chiuariu:). Localitatea a devenit cunoscută pentru că acolo a fost înălţată, între 1496 şi 1499, una dintre bisericile despre care legenda spune că făcea parte din programul politico-teologic al lui Ştefan cel Mare, "O biserică pentru fiecare an de mandat":). Mergând prin satul natal al tatălui când eram adolescent, am văzut cu surprindere că, la orice poartă ne opream, întâlneam "rude", oameni pentru care numele de familie nu mai avea semnificaţie, şi care se identifică mai curând cu prenumele tatălui, eu fiind, în consecinţă, "al lu' Sandu". Biserica "Sf. Nicolae", de care pomeneam, este, se spune, una dintre cele mai interesante ctitorii medievale moldoveneşti, din punct de vedere arhitectonic.

Despre fericire şi despre teamă

Fratele meu urma în acea vreme cursurile Universităţii Bucureşti şi era plecat, aşa că modul în care m-am format în perioada copilăriei şi adolescenţei a fost influenţat decisiv de mama mea. Încă de la o vârstă fragedă, mama mi-a insuflat pasiunea pentru literatură, dragostea de carte, în general, şi o filozofie de viaţă rezumată simplu de zicala populară "ai carte, ai parte".

Imaginea fericirii a fost, mult timp, pentru mine, o dimineaţă însorită de vară, în vacanţă, în care m-am trezit şi citeam „Huckleberry Finn", în lumina blândă, proaspătă, răcoroasă a unui soare de munte. La fel, sentimentul de teamă, de groază, l-am asociat tot cu o experienţă livrescă. Într-o după-amiază, după trei-patru ore de lectură acaparatoare, neîntreruptă, dintr-"Un yankeu la curtea regelui Arthur", am adormit şi am început să visez, cu un sentiment acut al realităţii, că eu eram yankeul şi trăiam continuarea a ceea ce tocmai citisem în carte. Totul s-a sfărşit, în momentul în care eram pe punctul de a fi ars pe rug. M-am trezit cuprins de o transpiraţie rece, apoi învăluit de o moleşeală călduţă, uşurat când am înţeles că totul nu fusese decât un vis.

Mama şi exigenţele iubirii

Cei care au fost surprinşi de fluenţa limbii engleze pe care o vorbesc şi m-au întrebat care e secretul, au aflat că am luat lecţii private de engleză înainte de a învăţa la şcoală. Influenţa mamei a avut efecte benefice şi pe termen lung asupra carierei mele profesionale. Mi-am dorit să fiu profesor. Cel mai probabil şi fiindcă am identificat recunoştinţa foştilor elevi şi a părinţilor faţă de mama mea ca una dintre cele mai importante satisfacţii pe care le poţi dobândi în viaţă.

(Celebra fotografie "cu clasa", pe care multe generatii de copii au făcut-o în primele zile de şcoală. Nu trebuie să mă căutaţi prea mult. Eram, ca şi acum, în prima linie, pe culoarul de dreapta. Îmi amintesc că eram foarte emoţionat. Revăzând-o, am făcut un exerciţiu interesant. Îmi amintesc toate numele foştilor mei colegi.)