La rubrica „Tudor" nu o găsiţi o înşiruire plicticoasă de date, evenimente, realizări, titluri şi funcţii (chiar dacă acestea nu sunt neimportante). În schimb, voi încerca să vă povestesc câte ceva despre mine. Va fi, în tot cazul, un work in progress. Nu mă grăbesc, orice povestitor serios ştie că există un anumit ritm al povestirii, care nu poate fi bruscat, şi care nu e bine să fie diluat. Aşa că deocamdată veţi găsi câteva amintiri despre anii copilăriei. Voi continua să scriu când voi simţi sau când cineva mă va provoca.

M-am născut la 13 iulie 1976 în municipiul Botoşani, într-o familie obişnuită, middle class, cum am spune astăzi. Mama, Carmen Silvia, era învăţătoare; tatăl, Alexandru, economist. Am un frate mai mare, Ovidiu, care după terminarea facultăţii a locuit la Bacău şi, mai nou, e rezident în Australia.

Mama mea provine dintr-o familie de români bucovineni, bunicul meu fiind director de şcoală românească, iar bunica învăţătoare, în Cernăuţi, după alipirea Bucovinei la Regat. Întreaga familie din partea mamei s-a refugiat în ţară după ocuparea teritoriilor româneşti de către trupele ruseşti, în august 1940, stabilindu-se în zona Rădăuţilor. De aceea am avut întotdeauna o înţelegere directă, specială, a modului cum gândesc şi cum simt românii rămaşi după cel de-al doilea război mondial în afara graniţelor. Asta m-a ajutat, când eram ministru al Justiţiei, să iau măsurile necesare pentru ca românii din afara graniţelor să-şi poată redobândi cetăţenia fără a fi umiliţi de legi proaste, proceduri greoaie şi funcţionari indolenţi.

Tata şi primul descălecat

La patru ani m-am mutat, împreună cu întreaga familie, la Suceava, ce avea să devină oraşul copilăriei mele. O copilărie fericită, umbrită însă de câteva evenimente tragice, care aveau să-mi influenţeze mult viaţa. Tatăl meu a murit când eu aveam şapte ani, iar bunicul meu dinspre mamă, o prezenţă bine conturată în universul copilăriei mele, şase ani mai târziu.

Tatăl meu provine dintr-o veche familie de răzeşi bucovineni. S-a născut în comuna Grămeşti, zona Rădăuţi-Siret, într-un sat în care aproape toţi locuitorii poartă acelaşi nume cu mine, Chiuariu:). Localitatea a devenit cunoscută pentru că acolo a fost înălţată, între 1496 şi 1499, una dintre bisericile despre care legenda spune că făcea parte din programul politico-teologic al lui Ştefan cel Mare, "O biserică pentru fiecare an de mandat":). Mergând prin satul natal al tatălui când eram adolescent, am văzut cu surprindere că, la orice poartă ne opream, întâlneam "rude", oameni pentru care numele de familie nu mai avea semnificaţie, şi care se identifică mai curând cu prenumele tatălui, eu fiind, în consecinţă, "al lu' Sandu". Biserica "Sf. Nicolae", de care pomeneam, este, se spune, una dintre cele mai interesante ctitorii medievale moldoveneşti, din punct de vedere arhitectonic.

Despre fericire şi despre teamă

Fratele meu urma în acea vreme cursurile Universităţii Bucureşti şi era plecat, aşa că modul în care m-am format în perioada copilăriei şi adolescenţei a fost influenţat decisiv de mama mea. Încă de la o vârstă fragedă, mama mi-a insuflat pasiunea pentru literatură, dragostea de carte, în general, şi o filozofie de viaţă rezumată simplu de zicala populară "ai carte, ai parte".

Imaginea fericirii a fost, mult timp, pentru mine, o dimineaţă însorită de vară, în vacanţă, în care m-am trezit şi citeam „Huckleberry Finn", în lumina blândă, proaspătă, răcoroasă a unui soare de munte. La fel, sentimentul de teamă, de groază, l-am asociat tot cu o experienţă livrescă. Într-o după-amiază, după trei-patru ore de lectură acaparatoare, neîntreruptă, dintr-"Un yankeu la curtea regelui Arthur", am adormit şi am început să visez, cu un sentiment acut al realităţii, că eu eram yankeul şi trăiam continuarea a ceea ce tocmai citisem în carte. Totul s-a sfărşit, în momentul în care eram pe punctul de a fi ars pe rug. M-am trezit cuprins de o transpiraţie rece, apoi învăluit de o moleşeală călduţă, uşurat când am înţeles că totul nu fusese decât un vis.

Mama şi exigenţele iubirii

Cei care au fost surprinşi de fluenţa limbii engleze pe care o vorbesc şi m-au întrebat care e secretul, au aflat că am luat lecţii private de engleză înainte de a învăţa la şcoală. Influenţa mamei a avut efecte benefice şi pe termen lung asupra carierei mele profesionale. Mi-am dorit să fiu profesor. Cel mai probabil şi fiindcă am identificat recunoştinţa foştilor elevi şi a părinţilor faţă de mama mea ca una dintre cele mai importante satisfacţii pe care le poţi dobândi în viaţă.

(Celebra fotografie "cu clasa", pe care multe generatii de copii au făcut-o în primele zile de şcoală. Nu trebuie să mă căutaţi prea mult. Eram, ca şi acum, în prima linie, pe culoarul de dreapta. Îmi amintesc că eram foarte emoţionat. Revăzând-o, am făcut un exerciţiu interesant. Îmi amintesc toate numele foştilor mei colegi.)

Cei care îşi aduc aminte de modul cum funcţiona sistemul de învăţământ în timpul regimului comunist, ştiu că părinţii doreau să evite repartizarea oficială, aleatorie în clase şi încercau să-şi mute copiii în clasele în care erau învăţătorii despre care se ştia că sunt buni. „Pelerinajul" părinţilor care doreau ca mama mea să le educe copiii, sau al elevilor ajunşi oameni în toată firea, care se întorc cu recunoştinţă să-şi revadă dascălul, a fost pentru mine un prilej de mândrie şi un reper. Am mai învăţat de la mama că iubirea e o formă de exigenţă, de severitate, că profesorul e bun, dacă e "rău", dacă e exigent. Studenţii mei, de vor fi fost surprinşi că aveam criterii clare de la care nu abdicam, că nu era loc de "înţelegere", că până la urmă, dacă nu doreau să înveţe de bunăvoie, învăţau de nevoie, fiindcă altfel nu intrau în examen, ştiu acum care a fost unul din fundamentele convingerilor mele de neclintit.

În lupta sportivă

Pe lângă influenţa mamei mele, ceea ce mi-a marcat copilăria a fost pasiunea pentru sport. O parte importantă a educaţiei şi a formării personalităţii mele e legată de sport. Educaţiei fizice îi datorez, de asemenea, o stare de sănătate bună. Până la 32 de ani, nu am avut vreo boală serioasă şi nu am stat niciodată într-un spital.

(Orice om politic care se vrea un urmaş demn a lui Ştefan cel Mare visează la o „statuie ecvestră". Aceasta este a mea. Ctitorul, un fotograf oarecum profesionist, proprietarul patrupedului. Viteazul, în vacanţă, la Slănic Moldova.)

Cred că ar fi mai uşor să identific sporturile pe care nu le-am practicat, decât cele pe care am încercat să le deprind, mai mult sau mai puţin organizat.

Sportul era pentru noi, în anii cenuşii ai dictaturii ceauşiste, singura competiţie reală, nefalsificată (în ultimii ani ai dictaturii, ideologia de stat desfiinţase până şi repetenţii, nimeni nu trebuia să rămână repetent, pentru că, nu-i aşa, "în societatea socialistă multilateral dezvoltată, toţi membrii sunt egali", adică la fel).

De asemenea, sportul a fost un exerciţiu al prieteniei. Ne întreceam în sala de clasă şi ne întreceam pe terenul de sport.

Am avut parteneri de antrenament colegi care au devenit sportivi celebri. Am fost coleg de şcoală cu înotătoarea Sorina Hanceriuc, cu fotbalistul Mugur Bolohan, cu alpinistul Eduard Burceag.

(Împreună cu colegul meu de bancă, Mugur Bolohan, cel mai probabil în clasa a patra. El a ales mingea (care nu se vede, o ţineam sub bancă), eu am ales stiloul. Trebuie să observ că nu m-am schimbat prea mult. Privesc cu încredere spre viitor.)

Cu actualul stoper al naţionalei, Dorin Goian, mai mic decât noi cu câţiva ani şi care era prezent mai tot timpul în curtea Şcolii Generale nr. 3 (care e, dacă nu mă înşel, în apropierea casei părinţilor lui), completam echipa, când nu aveam destui oameni pentru o miuţă. Dacă la învăţătură nu prea aveam concurenţă, fiind de departe cel mai silitor băiat din clasă, la fotbal, lucrurile erau mult mai echilibrate. Împărţiţi în două echipe, conduse de viitorul internaţional Mugur Bolohan, respectiv de Ovidiu Milici (ajuns mai târziu purtător de cuvânt al Consiliului Judeţean Suceava), rivalitatea noastră sportivă ajunsese celebră, şi din cauza strigăturilor nu tocmai evlavioase ce însoţeau înfruntările noastre zilnice şi care tulburau orele de curs ale celorlalţi elevi.:)

Prima arenă politică

Am trăit sportul şi ca fenomen politic, ca una dintre singurele forme de exprimare cât de cât liberă. În 1988, înainte de revoluţie, CSM Suceava a intrat pentru prima oară în Divizia A (fratele cel mai mare al lui Dorin Goian era, cred, în lotul echipei sucevene). În toamna acelui an, pe stadionul Areni, la un meci cu Dinamo (câştigat de alb-roşii cu 1-0, cu ajutorul substanţial al arbitrului), am asistat la prima manifestaţie anticomunistă. Un stadion de cel mult 15.000 de locuri, în care erau îngrămădiţi în jur de treizeci, sfidând vremea câinoasă, rece, alături de o ploaie măruntă, neîntreruptă, cu oamenii atârnând ciorchine pe garduri şi ocupând orice locşor din care se putea scruta măcar un colţ de teren, zbierând, fluierînd şi scandând împotriva miliţiei şi a securităţii, simbolurile regimului.

În competiţiile sportive am aflat prima oară ce înseamnă curajul, competiţia, solidaritatea, uneori sacrificiul şi durerea. Îmi amintesc că, odată, la un meci de fotbal, portarul nostru lipsea şi am decis să stau în poartă. Adversarii noştri încercau să mă intimideze, aveau intrări dure, din care m-am ales cu o arcadă şi o buză sparte. N-am cedat, am apărat în continuare, concentrat, atent, cu un calm care le amplifica nervozitatea. Am ieşit de pe teren neînvinşi. Meciul s-a terminat 0-0.

...to be continued...